O casă, o curte, o „vale”

Ce aţi face dacă vi s-ar pune la dispoziţie o casă şi o curte, nelocuite de vreo zece ani? O casă plină cu lucruri de-a valma, cu mobilă în parte mâncată de cari; o curte care aduce mai degrabă a lăstăriş decât a grădină. Noi ne-am înarmat cu vreo două-trei binecuvântări şi, cu mânecile suflecate, ne-am apucat de treabă.

Casa mai e crăpată pe ici pe colo. Şi nici prin bătătură nu-s toate chiar la locul lor. Dar ca o umbră a gospodăriei prospere de altădată (a învăţătorului din sat), avem o găină şi un cocoş, doi iepuraşi şi vreo câteva rânduri de roşii şi de vinete. Pentru la primăvară ne propunem mai mult.

La vremea potrivită (şi cu nici o clipă mai devreme), au apărut şi cele pentru care aceste lucruri se pregătiseră: două mame, cu cei (în total) şapte copii ai lor. Şase fete şi un băiat. Cea mai mică, botezată la jumătatea lunii septembrie, s-a născut aici.

Copiii, având ceva mai multă tihnă decât în drumul lor de până acum, (ne) învaţă despre joc, despre bucurie. Jucării nu prea au, dar asta nu înseamnă că, atunci când le primesc nu ştiu să le folosească.

 

Că acum pot alerga, dar nu sunt nevoiţi să fugă; că se pot juca de-a v-aţi ascunselea, dar doar de dragul jocului şi chicotind înfundat. Asta e ceea ce contează mai mult şi ne bucură.

Nici de-ale gurii n-au avut ei totdeauna cât le-ar fi trebuit. Dar asta nu înseamnă că n-au învăţat să mulţumească.

Nu putem şterge cu buretele amintirile lor, nici uşa n-o putem închide şi arunca cheia.

Dar putem atât: să îi ajutăm pe ei şi pe mamele lor să îşi aşeze viaţa şi sufletele într-o ordine care să îi odihnească. Şi ei sunt bucuroşi să înveţe şi să crească. Pentru că au aflat deja cum nu vor să fie când vor creşte mari, nu ne rămâne decât să le fim alături ca să-şi dea seama cum vor.

Fotografii recente de Cristina Nichituș-Roncea.