Am scris aceste rânduri pentru toate fetele care, într-o zi, poate vor avea decizia vieții în inimă: „Să păstrez copilul acesta sau nu?”
Se spune că Dumnezeu ne vorbește prin căi pe care nu le bănuim, că El, într-un mod indirect comunică spiritului, conștiinței noastre. În mod sigur, indiferent de religia în care ne-am născut sau la care am aderat, Dumnezeu este alături de noi printr-o iubire părintească, pură, infinită. E ceea ce am învățat singură, e ceea ce am descoperit în inima mea, e ceea ce m-a salvat nu doar pe mine ci pe cea mai minunată ființă din viața mea – copilul meu.
Femeile care fac avorturi sunt și ele victime; victime ignorante la gravitatea acestor fapte oribile, sunt mințite că nu există nici un copil, că totul este doar o adunătură de sânge sau mai grav nici nu vor să știe ce se petrece cu adevărat în interiorul lor sperând că această le va ajută să nu se simtă vinovate. Dar oare este indiferență atât de puternică încât să vindece o rană a sufletului?
Scopul acestei mărturisiri nu este de a adânci rana celor care înainte de a face un avort, nu au știut ce înseamnă cu adevărat acest lucru. Rana lor rămâne oricum deschisă, poate pentru tot restul vieții. Nu le judecați, ajutați-le! Ele au nevoie de ajutor, pentru a putea înțelege ce li s-a întâmplat, pentru a nu mai repetă asemenea acte disperate. Eu cred că sunt în măsură să le înțeleg pentru că, mărturisesc cu sinceritate, în încercarea mea de a repara o greșeală ireparabilă am fost într-adevăr la un pas de cea mai mare greșeală din viață mea, aceea de a-mi ucide copilul nenăscut.
***
Am 22 de ani, nu peste mult timp 23. Parcă doar ieri eram copil… Mă gândesc la mama întotdeauna cu drag. Deși atât de imperfectă în perfecțiunea ei, pentru mine e cea mai minunată ființă de pe pământ. Nu aș putea spune că mi-a lipsit vreodată iubirea părintească, ba dimpotrivă, a fost mai mult decât merităm. Am fost un „copil” foarte iubit, cred că mai sunt încă, deși în prea marea-mi curiozitate, am făcut multe din greșelile unui om care, vorba aceea, crede că pielea lui e mai piele decât a celorlalți. Acum nu aș mai lua asta în glumă. Nu e mai bine să trăiești totul pe pielea ta, credeți-mă! Fiți deștepte, învățați din greșelile celorlalți că altfel s-ar putea să rămâneți fără voi înșivă, fără ceea ce sunteți, acel ceva care va face să sperați, să credeți, să existați, să vreți să trăiți.
Se știe că în zilele noastre, sexul nu mai este un subiect tabu, e relativ simplu să-ți găsești un „partener de joacă” și puțini se vor simți ofensați de aflarea vreunui detaliu întâmplător despre cum, când și unde s-a întâmplat. Este evident că societatea nostra a „progresat”. Totul e o masca, un monstru care se fardează excesiv, pentru a-și masca imperfecțiunile atât de evidente. Și eu și voi avem destule prietene care, de la vârste fragede încă, au experimentat cele mai deocheate poziții ori practici sexuale. Și ce?… Mare-i grădina ta Doamne… dar de ce mai nou, toți sar gardul… afară din ea?
„Știi aș avea ceva să-ți spun… am mai făcut un avort… nu e mare lucru… aș mai face-o încă o dată doar pentru anestezie, ce faină senzație a fost.” E cea mai șocantă dezvăluire pe care am auzit-o în viață mea. E mărturisirea unei foste colege de liceu care la doar 16 ani avea deja două avorturi la bord. „L-am făcut și pe asta marinar, săracul” se confesa aprinzându-și țigară. Ce glumă proastă… ce inima împietrită! Comentariile sunt de prisos. Să lăsăm judecată în mâinile lui Dumnezeu. Ce poate un copil să înțeleagă dintr-un avort?
Aveam în clasa mai multe colege care trecuseră prin experiență ei și devenise deja un „secret” din acelea care se împărtășesc în mare taină, tuturor care vor să-l afle. Oribil, mie nu mi se va întâmpla!… și mă gândeam în sinea mea… dacă eu aș fi fost în locul ei, ce aș fi făcut. Întotdeauna am iubit copiii, creaturile acelea micuțe, pline de viață, care te fac să zâmbești atât de des, mereu puri și veseli, atât de drăgălași și nevinovați. Îi iubeam atât de mult și de vizibil încât mama îmi spunea când în glumă când în serios: „Mai lasă-i încolo și pe copii, că nu-i bine să-ți fie așa de dragi. Se spune că femeile care iubesc prea mult copiii nu-i pot avea.” Gândul acesta mă speria de moarte, pur și simplu nu puteam să-mi închipui viață fără copii și îmi spuneam în sinea mea, …mai bine moartă decât stearpă! Săracă mama… de unde era să știe ea? „…la urmă urmei nu e decât un cheag de sânge…”, îmi spunea ea la câțiva ani după această, încercând disperată să mă facă să renunț la ceea ce pentru mine era cel mai mare paradox. Cel mai frumos vis se împlinea în cel mai nepotrivit moment din viață mea și mi se părea că trăiesc un coșmar din care trebuia să ies. Trebuia să existe o modalitate…
***
Aveam 21 de ani, eram anul 3 la facultate, o tânără cu speranțe și o grămadă de vise, iubeam că un copil și mă distrăm nebunește, uneori mai mergeam pe la biserica… simțeam un gol… dar nu avea prea mare importanță. Am descoperit întâmplător că eram gravidă în prima luna. O sperietură prea mare, prea devreme. O prietenă de-a mea, pățită deja, a insistat să fac un test de sarcina când i-am spus că-mi întârziase ciclul câteva zile. „Niciodată nu am avut cicluri regulate nu cred că am de ce să mă sperii…”, i-am spus calmă.
Dar atunci de ce simțeam că se întâmplă ceva în interiorul meu. Era un sentiment ciudat, era ceva acolo, ceva ce încă nu simțeam dar care se chinuia să transmită trupului meu semnale disperate. „Bine… hai să fac testul, de dragul tău…” i-am spus râzând „…și după, o să te cert că m-ai speriat degeaba”. Se putea citi în ochii ei incertitudine, ea avea deja o fetiță, se căsătorise gravidă și cu toate că nu avea un soț perfect era atât de îndrăgostită de fetiță ei încât restul erau detalii nesemnificative.
Testul care indică două liniuțe roșii m-a lăsat mută. Am căzut în baie și singurele cuvinte care îmi treceau prin minte erau: Nu e adevărat…nu poate fi adevărat! Curând a aflat și prietenul meu. Mă susținea orice decizie aș fi luat; eram un caz „norocos”. Pentru mine însă asta era prea puțin semnificativ, conta cel mai mult reacția părinților mei. Nu puteam să-i pierd pe ei…pe ei care își puseseră toate speranțele, toată încrederea, toată iubirea în mine. Mai am un frate. Părinții ne iubeau la fel de mult. De ce tocmai eu? Nu puteam să-i dezamăgesc. Erau atât de buni, atât de iertători dar cu siguranță nu m-ar fi putut ierta pentru așa ceva, era peste putință.
Am repetat testul, tot pozitiv. Am fost la medic, sarcina era prea mică pentru a fi detectabilă la ecograf de orice fel. Se punea problema unei sarcini extrauterine. În disperarea mea sperăm să fie așa deși asta ar fi implicat o posibilă operație de extirpare a trompei în care era localizată sarcina dar atunci decizia nu mai era în totalitate a mea, eram oarecum obligată la o singură decizie…
I-am spus mamei. Șoc… disperare, plâns… Ea a fost cea care m-a îndrumat să merg la al doilea medic. Era convinsă că voi face avort. Așa ceva nu trebuia să se întâmple, aveam de terminat o școală, eram necăsătorită și „prea tânără că să mă leg la cap”. Eram speriată și aveam nevoie de cineva care să mă ajute să decid… când de fapt decizia era luată deja. Prietena mea se ruga de mine insistent să nu renunț la copil, ea știa ce înseamnă să treci prin asta. Era disperată și se ruga pentru mine la Dumnezeu să mă ajute să nu fac avort. Mai aveam încă două bune prietene care mi-au spus că se vor ruga pentru mine și copilașul meu. La sugestia uneia dintre ele, am acceptat să vorbesc cu un preot înainte de a merge la medic pentru că duceam o lupta infernală cu mine însămi, erau momente de coșmar. Întotdeauna mi-am dorit copii și Dumnezeu tocmai îmi făcuse unul cadou însă era că o cârjă dată unui om sănătos.
Mi-am adus aminte atunci de una dintre rugăciunile făcute la disperare: „Doamne, decât să mă pierzi pentru totdeauna mai bine dă-mi o palmă!”. Frază această, țin minte, am scris-o și am șters-o de mai multe ori înainte să o rescriu definitiv. Și azi mai țin caietul în care am scris-o. Mi se părea greu să mă rog și de aceea o făceam de cele mai multe ori în scris. Așa reușeam să mă apropii mai ușor de Dumnezeu. Am discutat cu preotul care desigur a protestat vehement împotriva avortului, mă așteptasem la asta desigur. M-a surprins însă și m-a marcat cel mai profund dintre îndemnuri și cred că sunt datoare să o spun tuturor femeilor: „Nu îți clădi fericirea pe mormântul copilașului tău!!! Deși e mic, are viață și simte durere. Spune întotdeauna DA pentru viață, pentru că viață e numai de Dumnezeu dată și doar El are dreptul să o ia!!!” E ceea ce a înclinat balanță, ceea ce l-a salvat pe copilașul meu.
Am decis atunci că nu voi consimți la uciderea propriului meu copil, nu voi deveni o criminală, voi deveni mamă. Când am mers la medic, soarta copilului meu era deja hotărâtă, nici mama, nici tată și nici fratele meu, nici nimeni, nu ar mai fi putut să spună ceva care să mă facă să renunț la copilașul meu. Deși au sperat până în ultimul moment când deja era prea târziu pentru vreo intervenție… ce cuvânt simplu folosesc oamenii pentru o crimă atât de monstruoasă, copilașul meu s-a născut.
Are 1 an și două luni în prezent, e băiețel și nu cred că-i voi putea mulțumi vreodată suficient de mult lui Dumnezeu pentru „palma” aceasta atât de „dureros de dulce” pe care mi-a aplicat-o. Părinții, fratele meu, soțul, toată lumea îl adoră de-a dreptul și pe bună dreptate; e un isteț, un copil cum nu mi-aș fi putut închipui că voi avea. O minune de omuleț, atât de disperat după mine, mama care i-a dat șansă de a trăi. Acum realizez că iubirea este nelimitată, infinită.
***
E minunat să fii mamă. Vă doresc din tot sufletul meu să fiți mame, atunci când Dumnezeu va hotărî pentru voi. Un copilaș nu va fi niciodată motiv de supărare, el nu poate aduce decât fericire. Credeți pe cuvânt o mama fericită. Nu uitați îndemnul de mai sus !!!
Mi-aduc și acum aminte de un vis pe care l-am avut cu mult timp în urmă, un vis în care salvăm un bebeluș de la înec și Sfânta Mama a lui Isus îmi punea pe mână o brățară de aur. Am înțeles visul doar după ce mi-am revenit din șocul trăit, după ce deja îmi salvasem propriul copil de la moarte. Dumnezeu ne vorbește în inimile noastre, ne avertizează, într-un fel sau altul, trebuie doar să conștientizăm asta. Nu demult am văzut documentarul „Strigătul mut”. Îl găsiți ușor la www.strigatulmut.ro.
Nu va fie frică să îl vizionați înainte să luați o decizie. Dacă nu va e frică să va condamnați propriul copil la moarte nu ar trebui să va fie frică să vedeți cum va muri. NU VA UCIDEȚI COPIII!!!
Cred că restul cuvintelor sunt de prisos. Dacă nu va este indiferentă salvarea unor oameni de la moarte sau dacă deja ați trecut printr-o asemenea experiență distrugătoare, conștientizați și regretați cele făcute trimiteți această mărturie tuturor femeilor pe care le cunoașteți, prietenilor voștri, cunoștințelor și chiar dacă o singură viață nevinovată va fi salvată, dacă o singură mamă va decide pentru viață copilului ei, cu siguranță Dumnezeu își va aminti de noi.